Viziunile asupra corpului sunt multiple şi contradictorii. Spre exemplu, religia vede corpul ca un suport al sufletului, medicina consideră corpul ca un obiect de cunoaştere ştiinţifică, literatura vorbeşte de corp ca un corp estetic, iar ştiinta pasiunilor vede corpul ca o oglindă a sufletului. Putem vorbi despre 3 axe ale corpului: Prima axă: Corp şi sacru, A doua axă: Corp şi ştiinţă şi Cea de-a treia axă: Corp şi individualitate.

            Atitudinea Bisericii în raport cu corpul este dublă, pentru că e plin de păcate şi pentru că e muritor şi de asemenea, vorbim de celebrare, aici, atitudinea Bisericii fiind pozitivă, pentru că vorbim de fenomenele de incarnare (Iisus Hristos, fiul Lui Dumnezeu prinde corp). Astfel, corpul poate fi valorizat când vorbim de celebrare, de incarnare, pentru că Dumnezeu prinde corp şi asistăm la o viziune pozitivă a Bisericii în ceea ce priveşte corpul. Pe de altă parte, corpul e privit ca un păcat, în aşa manieră încât el e devalorizat şi suntem martorii unei viziuni negative a Bisericii. Putem vorbi aici de un paradox: Hristos ca om şi Hristos ca Dumnezeu.

            Corpul vanitate reprezintă ceva ce nu durează, ceva efemer şi care nu serveşte la nimic, astfel, poeţii se vor inspira din Ecleziast, din Biblie şi vor vorbi despre viaţă ca o floare care se deschide dimineaţa şi seara se închide, despre viaţă ca o lumânare care se stinge.

            Jean De Sponde, în Sonetele morţii (1950), ne îndeamnă să trăim după religie, pentru că există viaţă după moarte: “Vivez, hommes, vivez, mais si faut-il mourir” (Trăiţi, oameni, trăiţi, dar dacă trebuie să murim”.

            Jean de la Ceppède, în Teoreme (1613), în poezia “Purpuriu”, vorbeşte despre sângele suferinţei şi afirmă că Hristos ia păcatele oamenilor şi suferă: “Ta sanglante couleur figure nos pechés / Au dos de cet Agneau par le Père attaché: / Et ce Christ l’endossant se charge de nos crimes.”

            Jean-Baptiste Chassignet (1570-1635), în “Le Méspris de la vie et consolation contre la mort” (1594), în Sonetul 125, poetul vorbeşte lectorului pentru a-l converti : “Fondează-te doar în Dumnezeu”, cunoscându-şi starea de fragilitate, cum afirmă în al doilea terţet al Sonetului 125: “Puis connoissant l’estat de ta fragilité, estimant vanité / Tout ce qui ne te rend plus sçavant et plus sage”.

            În poezia barocă,1570-1630, sunt prezentate Patimile lui Hristos. Astfel, se observă dorinţa poeţilor de a-I fi aproape Lui Hristos, de a-l acompania în suferinţă, prin imitaţie, prin maniera corpului (prin lacrimi).

            Poeţii vor rescrie episoadele din Noul Testament. Ei adaugă personaje noi, dialoguri şi detalii psihologice, pentru a da naştere unei istorii noi şi pentru episoade pline de viaţă. Observăm la poeţi o fascinaţie pentru corpul care suferă.

            Compasiunea se manifestă în trei etape: în imaginarea Patimilor, prin lacrimile de compasiune, existând o echivalenţă între lacrimile vărsate şi sângele vărsat şi în fine, ultima etapă, scrierea de poeme.

            Patima înseamnă actualitate, ea reînnoindu-se tot timpul. În fiecare zi, când omul face păcate, Iisus este recrucificat. Păcatele oamenilor sunt cele care- I cauzează suferinţă Lui Hristos. Poetul înţelege că el e responsabil, dialoghează cu Iisus, el îşi vede păcatele, în fond, Hristos fiind o oglindă a păcatelor oamenilor.

            Suferim pentru a-L imita pe Hristos, pentru a-i dovedi iubirea noastră. Prezenţa fenomenelor corporale extraordinare reprezintă o astfel de dovadă de spiritualitate.

            Tema bolii şi suferinţei se referă la eligibilitate, la faptul că Dumnezeu a ales acea persoană şi cu cât suferim mai mult, cu atât suntem mai apropiaţi de Dumnezeu, boala fiind o virtute de răbdare, suportăm, mulţumim şi acceptăm tot ce vine de la Dumnezeu.

            Dacă obiectul central al religiei este sufletul, iar în drept se pune accent pe bunuri, medicina îşi face din corp un obiect, medicina semnificând a ştii să citeşti corpul.

            Medicina aduce o nouă privire asupra corpului, ea vorbind despre el ca un obiect de cunoaştere ştiinţifică.

            Când anatomia s-a dezvoltat, Biserica de asemenea reacţionează, pentru că ea priveşte corpul ca pe ceva sacru şi ea ne învaţă că nu trebuie să deschidem corpul, ci din contră, acesta trebuie lăsat aşa cum a fost creat.

            Prin invenţiile medicale, ca instrumentele de măsurare ale sângelui, prin descoperirea circulaţiei sângelui de Harvey, medicina şi anatomia s-au dezvoltat, aşa după cum afirma Déscartes corpul este asemănat cu un automat, cu un orologiu sau cu un motor.

            Ceea ce conta cel mai mult era faptul de a observa direct corpul şi nu lecturarea cărţilor (spre exemplu – chirurgul-bărbier Ambroise Paré).

            Riolan, de asemenea vorbeşte de “mâinile oculare”, care deschid corpul, pentru a-l vedea şi a-l deschide celorlalţi.

            În “De humanis corpori fabrica” (1543), Vésale alcătuieşte un melanj între ştiinţă şi estetică, imaginile reproducând ordinea disecţiei: piele, muşchi, nervi.

            Uzând de gravurile anatomice, putem lega anatomia de religie, astfel încât putem vorbi de o “anatomie moralizatoare”.

            Am trecut de la o medicină populară, de la omul zodiacal, care considera că există o legătură între natură, univers şi om la o medicină aplicată şi la disecţia corpului.

            Aşa cum avem 4 elemente ale naturii: foc, aer, apă, pământ, aşa cum avem 4 anotimpuri: primăvară, vară, toamnă şi iarnă, tot aşa vorbim despre modelul celor patru temperamente ale lui Hippocrate şi Galien: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic.

            Dezvoltarea medicinei şi anatomiei a modificat cu adevărat viziunea corpului, am trecut de la o viziune sacră a corpului la o privire asupra corpului ca obiect ştiinţific.

            Biserica nu poate interzice anatomia, dar ea trebuie înscrisă în discuţii religioase, trebuie să aibă un rol religios. Spre exemplu, amfiteatrul Facultăţii de Drept din Leyde are figuri anatomice cu citate biblice, gravurile nefiind doar ştiinţifice, ci acestea referindu-se la vanitate.

            În urma satirei lui Marsias, a unui personaj mitologic, care l-a sfidat pe Apollon, care-i va tăia pielea de viu, se va naşte ştiinţa anatomiei.

            Astfel, torturăm pentru a mărturisi şi a deschide un corp este o pedeapsă, disecţiile realizându-se pe condamnaţii la moarte, pe persoanele care au păcătuit, anatomia reprezentând în fond, prelungirea pedepsei lor.

            Axa a treia – Corp şi individualitate

            Aşa cum am văzut în primele două articole, religia consideră corpul ca o anvelopă a sufletului, medicina vede corpul ca pe o maşină care ne învaţă funcţionamentul lui, iar ultima axă, ştiinţa pasiunilor susţine că sufletul acţionează asupra corpului şi vice-versa, corpul fiind o oglindă a sufletului.

            Déscartes considera pasiune “Tot ceea ce afectează sufletul şi care produce o schimbare în aparenţa exterioară”.

            Aristote în “Physiognomonica” afirma că aspectul corpului permite să ghiceşti caracterul, calităţile şi defectele unei persoane. Astfel, avem o faţă leonină, dacă avem caracter de leu, existând o simetrie între exterior şi interior.

             Montaigne în “Eseuri” face din corp un mijloc de a se cunoaşte. După un accident de cal, Montaigne, după ce iese din comă, îşi dă seama de fragilitatea vieţii şi hotărăşte să îşi schimbe viaţa. Astfel, în iulie 1570, părăseşte Parlamentul şi se mută în castelul lăsat moştenire de la tatăl său, Pierre Eyguem.

            Montaigne se întreabă de ce a moştenit boala tatălui său şi scrie pentru părinţii şi prietenii săi, pentru ca aceştia să-şi amintească mai bine de el.

            Montaigne a şocat pentru că în acel timp, dacă nu aveai un scop moral în spate de a scrie, nu vorbeai despre tine. El părăseşte totul pentru a reflecta la sine, pentru că e mai important să te ocupi de tine, să ajungi înţelept, decât sa fii rege.

            Montaigne afirma că “El însuşi este materia cărţii sale” (Je suis moi-même la matière de mon livre).

            Astfel, nu mai asistăm la corpul religiei, medicinei, ci la corpul său propriu, cunoaşterea sa trecând prin corp. Din cauza bolii, Montaigne basculează de la o viaţă fericită la o viaţă tristă, boala, oferindu-i plăcerea când durerea se opreşte, pentru că dacă nu avem durere, nu simţim plăcere.

            Libertinajul, care este un curent de gândire critică, ce se dezvoltă la sfârşitul secolului al 16-lea, se inspiră din opera lui Montaigne şi acest curent revendică o libertate de gândire, corpul semnificând o sumă de senzaţii.

            Libertinii doresc să-şi utilizeze corpul fără a implica ideea de păcat.

            Libertinii, care s-au supranumit “les ésprits forts”, aveau o atitudine dublă : în exterior, se supuneau regulilor societăţii şi în interior, aveau opinii libere, astfel, posedând foarte bine, capacitatea disimulării.

            Nu putem spune cu adevărat cine are dreptate şi cine nu, în percepţiile lor asupra corpului, doar putem lua ideile bune, care sunt conforme cu noi, pentru că aşa cum nu există două frunze identice într-un arbore, tot aşa nu putem avea doi oameni similari şi nici opinii, atitudini identice.

De cand sunt aici, ma gandesc din ce in ce mai mult la copilaria mea, la oamenii dragi din viata mea, care s-au perindat prin viata mea si unii care au ramas in viata mea zi de zi.

Sunt multe de invatat, maturizari launtrice, meditatii, ma reconstruiesc usor, usor.

Aici, lumea se reinventeaza, persoane care au avut in familie ca port esarfa purtata pe cap, au adoptat din nou stilul lor, chiar daca dupa cum spunea cineva in mijlocul unui curs de sociologie a spatiului public, mama ei nu a purtat niciodata. Lumea isi cauta originile, se cunosc si se arata in adevarata lor valoare si pura identitate.

Privesc afisele de pe peretii universitatii si caut idei. Imi plac bibliotecile de aici, in care pot intra persoanele cu dizabilitati, persoane nevazatoare insotite de cainii lor, persoane in scaune cu rotile care intra pe usile universitatii ca si cand ar intra pe picioarele lor, fara a avea nevoie de ajutorul cuiva ca sa deschida usa sau sa urce de la un nivel la un altul.

Imbracaminte care mai de care mai ciudata, imbinari de haine cum nici nu te-ai astepta, coafuri bizare, machiaj ciudat pe fata.

Minti sclipitoare, raspunsuri si intrebari pertinente, joc al ideilor pure si originale.

Insa, e si multa instrainare, multi asculta muzica tare sau la casti, danseaza in statii asa singuri, fluiera sau canta ca doar nimeni nu-i cunoaste.

Studentii stau pe jos, lipiti de pereti si citesc cursuri, de unde atatea scaune si banci, pentru atatia studenti din toate colturile lumii? Credeam ca doar in fimele din State, cu pusti din banda, voi vedea asa tineri stand pe jos, pe coridoare. Ce nu-mi place sunt chistoacele de tigari aruncate in curtea universitatii, desi evident cosurile exista Probabil, graba de a ajunge la cursuri.

De ce instrainare? Este. Nu pot sa uit chipul unei femei monstruoase, in varsta, imbracata in rosu, zi de cancer si in picioare papuci, pe cap caciula. Pictata pe fata cu creionul dermatograf si pe maini, mancand pofticios dintr-o para si tinand de lant un catelus, imbracat si el, ca e foarte frig, dar, fara incaltaminte

Noapte buna, Romania, noapte buna, Paris!

Noi viziuni asupra corpului, din punct de vedere al religiei, medicinei, artei. Pierduta printre poze, picturi, gravuri, poezii despre corp, despre uman, incep sa gandesc altfel, sa simt stapanirea de sine, autocontrolul, sociologie a spatiului public, reflexivitate si autodepasire.

Societate postmodernista, educatie, autodepasire, dar si clivaje, lupta omului cu societatea, cu sentimentul de instrainare. Un om asculta muzica turceasca la metrou, se odihneste si mananca, un altul in varsta pune muzica in centrul din Place d´Italie ca sa castige un ban, comic si monstruos in acelasi timp, altcineva canta in statia de tramvai singur la chitara, ciudat isi cauta audienta in mod fortat, altul asculta muzica si isi imagineaza ca danseaza cu fetele frumoase de pe strada, privire infioratoare, ce iti ridica furnicaturi pe sira spinarii. O femeie pe aceeasi ruta de metrou, intre Place d´Italie si Censier Daubenton, urla cat o tine gura, se cearta cu ceata din mintea ei, nebunie si grotesc, isi usuca parul la ventilatia metrolui, isi vopseste buzele cu pixul si striga, numai ea stie ce striga, umbla zi de zi cu aceleasi doua genti, se piaptana cu pixul, gesticuleaza si tipa. Unii o mai privesc, care poate nu au mai vazut-o, dar, la un moment dat, devine cunoscuta. Ciudat, cum apar tocmai langa Sorbona, oamenii suferinzi, bolnavi, altii care consuma alcool, se reintorc la intelectuali, sa discute cu ei, intelectuali si ei poate insisi, cazuti in extrema cealalta, vin sa se vindece, sau sa ne arate, cat mai avem de lucrat cu societatea in care traim.

Un alt barbat vorbeste singur in tramvai, instrainare, nebunie metropolitana. Furnicar, mirosuri, cersetori, manele. Singuratate in comun. Formalism, ne atingem din greseala, ne cerem scuze, ne facem loc sa ne asezam la metrou, ne salutam la orice pas. Societate cu bune si cu rele, rezultate excelente si impasuri, metropolisul isi arata si oamenii ei bolnavi. Lupta cu evolutia, nu putem sa tinem pasul cu toate schimbarile care ne ataca din toate partile, schimbari tehnologice, economice, religioase, politice, ne oprim sa ne tragem putin sufletul si pornim din nou la drum in lupta si familiarizarea cu mondializarea comunicarii.

Seara, am ajuns la Fantana Saint-Michel si erau ronduri de dansatori, la fel ca si la Arcul de Triumf, care se arata maiestuos si impunator in mijlocul Champs Elysee-ului. Cat de multa emotie iti pot transmite dansatorii de strada, cu miscarile lor atletice, comunicare nonverbala si muzica de corp si de viata.

Am memorat Vechea Sorbona, renumita si adapost de spirit pentru o multime de genii si personaje celebre.

Fotografii prin stropi de ploaie, melancolie si tumult de sentimente, prin cartile galbene si muzica clasica, vise regasite sau retusate, noi vise.

O noua fantana, o noua dorinta. Rezultatul- evoluare continua si resocializare.

Ma intorc acasa, zisesem sa adorm la loc, pacat ca nu mi-am dat seama, dupa linistea din metrou, ca e ceva la mijloc, dar, de-abia trecuse vacanta de la Toussaint, de pomenire a mortilor. Mi-a parut rau pentru prima data in viata mea, ca nu se fac cursurile, niciodata nu am mers asa la cursuri si chiar la toate.

Studentii sunt foarte uniti in Paris si de fiecare data spontani. Era pauza si vine un student din amfiteatru in fata tuturor si zice ca vrea sa ii daruiasca un cantec unui coleg pentru aniversarea sa si peste cateva momente am inceput sa cantam toti si colegi si profesori. Aici, lucrurile se misca, studentii fac greva cand nu le convine cate ceva, sunt foarte caracteriali, aduna semnaturi pentru a lua atitudine, cand vad ca nu pot sa impace stagiul cu munca si obtin tot ce vor. Isi impun punctele de vedere, spun cand nu sunt de acord cu ipoteza emisa de profesor, fara sa fie mustruluiti ca au curajul de a spune ce gandesc.

Sunt si foarte gentili, te ajuta cand nu intelegi, nu sunt deloc egoisti. In capitala, gasesc mai multi straini. Suntem un amalgam de natii, cu stiluri vestimentare, accente diferite, dar, impartasim aceleasi idealuri, idealuri de a cunoaste si de a invata.

Moda diversificata, coafuri variate, acelasi zambet prietenos. Cursurile sunt foarte interactive. Cursurile cu studentii straini ca si tine, sunt mult mai apropiate, doar ca atunci cand se strang mai multi de aceeasi natie, devine mai dificil in intelegere si nu sunt alti romani la modulul de comunicare.

E o magie a locului, care te face sa te indragostesti de Paris. Daca ajungi in Cite Universitaire, de cum ai pasit in curtea interioara, te cuprinde o pasiune, vezi casele de studenti, copacii, frunzele, verdeata, constructiile specifice fiecarei tari. Te plimbi pe trotuarele, pe care au cazut niste frunze din copacii asezati uniform si batrani, care ascund atatea saruturi si imbratisari, atatea zambete sau atatea lacrimi, vise si regrete. Numai ei stiu adevarul, ei si bancile de fier.

Privesc din turn Sacre-Coeur si din Sacre-Coeur turnul, ma plimb si nu realizez ca sunt aici, ca ma obisnuiesc cu viata lor, ca traiesc pentru cateva luni ca ei. Imi contemplez vise privind niste pasari cum se joaca intr-o cascada din Padurea Boulogne, vizualizez Notre Dame-ul si jocul Senei, descifrez misterele Frantei, Egiptului si Romei, pentru cateva momente in Louvre, ma minunez cum arata Pantheonul inainte sa fie impanzit de toate constructiile de astazi, simt ruinele Chateau-lui Vincennes, fac poze prin Gradinile de la Versailles si stropi de apa de la fantana arteziana, ma fac sa ma gandesc la copilaria mea, la visele mele. Ma pierd prin Jardin des Plantes, vad prin sticla ramasitele dinozaurilor si ma imbat de mirosul si aroma Parcului de Flori, flori exotice si joc cristalin de cascada. Multi oameni stau pe iarba, se infrupta si isi reiau energia din natura. Intr-o poienita, niste copii incearca sa descifreze si sa ghiceasca din versurile unor educatoare despre ce animale se discuta si adultii curiosi, se amesteca si ei printre copii si privesc spectacolul.

Visez si simt ca as dori sa nu ma trezesc din vis. Mi-e dor de oamenii dragi, ii doresc sa fie langa mine, lumea vede asta si incearca sa ma ajute, zambesc, ma ajuta si nici nu ma cunosc. Iau totul de la inceput, nu am nimic, nu cunosc pe nimeni. Plang, rad si e cineva intotdeauna sa-mi raspunda, fie ca e din Franta, Germania, Ungaria, Italia sau Spania.

Ma pierd printre atatea tarabe, asezate langa romantica Sena, cautand suveniruri pentru toti cei apropiati. Imi ascund chipul intr-o palarie si o esarfa rosie, de frigul prea timpuriu. Primesc un portret gratis, gratie rosului din palarie, ce ataca rapid ochii pictorului.

Merg prin magazine impunatoare, prin Forum des Halles, vad oameni si copii pierduti o zi intreaga prin Decathlon, testand jocuri, sporturi, in cautare de hobby-uri.

Imi place parcul Montsouris de langa complexul Cite Universitaire, unde locuiesc. Aud niste voci de la radio, de sub difuzoarele de sub banci, stimuli ce te relaxeaza si care reusesc sa incante si cele mai sensibile coarde, privesc impunatorul Arc de Triumf din Paris si ma gandesc la cum visam din tara, de la Arcul din Bucuresti, la cum o sa fie sederea mea aici, ma rog In Saint-Sulpice, aprind o lumanare si simt ca se infiripa o religie universala.

Oamenii obositi dupa atata turism se aseaza pe iarba si simt si gusta din prospetimea naturii si nimeni nu zice nimic, as fi zis ca intelectualii stau cu coloana dreapta, reci si sfidatori fata de ceilalti semeni. Nu, e cultura si civilizatie, Louvru plin de oameni, muzeu si viata. Nimic nu e mort, totul misuna si vibreaza. Simti melancolie si iubire in atmosfera. Turnul Eiffel este un turn Babel al zilelor noastre, unii ¨mai poligloti¨ ca ceilalti, descifreaza limba celorlalti si inteleg uimirea, iubirea si fericirea din cuvintele si zambetele lor. Lumea se roaga, inalta catre Dumnezeu cantece angelice. Este o singuratate in comun, toti suntem ai tuturor celorlalti si ne purtam cum am vrea ca ceilalti sa se poarte cu noi. Suntem in serviciul tuturor. Unde este cotidianul? Nu se intampla niciodata acelasi lucru in ziua urmatoare. In fiecare zi descoperi ceva nou si inveti ceva util, vezi altceva si iti zici cate mai ai de invatat, cat mai ai de lucru cu tine insuti (ati).
Tot ce nu ai vazut vreodata, vezi aici si nu te minunezi, esti doar putin uimit, cata intelegere si convietuire, toleranta si armonie domnesc toate la un loc. E frumos Parisul, sa-l descoperi toamna, sa-l adulmeci in apropierea iernii. Fara injurii, fara nervi, iti dai seama cat de mult te maturizezi si evoluezi odata cu ceilalti, nu inaintea lor, nu egoist si autoritar. C´est juste, c´est vrai: Liberte, Fraternite, Egalite.

M-am pierdut prin labirinturile subterane, am iesit la suprafata, am vazut Sena cum se joaca frematand de emotia privirilor atator trecatori, de fiecare data alt joc, pentru fiecare trecator alta emotie, alt joc de apa, ca bine mai zicea cineva ca frumusetea e in ochii privitorului.

Cata sculptura, cate basoreliefuri, cata cultura si civilizatie si toate intr-un singur loc. E de-a dreptul emotionant sa vezi atatia copii la un loc intr-un metropolis al viitorului si cate mai sunt inca de cucerit! Vezi din turn, tot ce ai vrea sa vezi in fiecare zi, omul prin constructiile lui, imaginatia lui care se lasa descatusata si creeaza. Ce poate fi mai frumos decat sa poposesti in gradinile Tuilleries si sa te lasi rasfatat de mirosul florilor, sa vezi rate salbatice cum misuna prin apa si se joaca sub privirile trecatorilor sau sa te plimbi visand si cantand pe Champs Elysees.

          On regarde la télévision tout comme Roger Grouze a bien exprimé par ses trois comparaisons dans “Le Bazar des lettres” : tout comme “on contemple l’eau qui coule sous le pont, la mer qui pousse ses vagues sur le sable, le feu qui danse dans la cheminée”.

          On a besoin de plus de volonté pour tourner le bouton que pour fermer le livre, c’est-à-dire que l’audiovisuel endort la volonté, la lucidité.

          Notre liberté même se trouve menacée, parce que l’ image s’ impose (Roger Grouze).

          Il y a des personnes qui disent, que pour eux, le téléviseur, c’ est Satan. Je crois que ce sont les images violentes celles qui nous nous stimulent à dire que la télévision c’est Satan. La télévision c’est une tentation. On est plus tenté de regarder à la télé, que de lire un bon livre.

          On peut affirmer que c’ est un temps perdu celui qui nous prive des livres, des vrais amis, de la nature, mais il dépend de ce qui nous attire l’attention, parce qu’il est bon si on régarde à la télé aux emissions culturelles et parce qu’ on est au courant de toute-ce qui ce passe dans le monde entier. Il faut qu’ on sache quand nous devons nous arrêter et il faut qu’ on ne devienne pas dépendants de la télévision. Mais au fond, même l’ information c’ est une tentation. Nous ne pouvons pas vivre sans elle, nous faisons partie d’ une société et nous aspirons à connaître beaucoup d’ autres choses.

          Aussi, je partage l’ idée de la protection de l’ enfance à la télévision, mais je crois que le cinéaste fait son devoir par la signalétique antiviolence. Mais les enfants ne respectent pas ces règles, ils désirent voir les films interdits, parce qu’ ils sont interdits. Même si leurs parents disent que ces types de films ne sont pas éducatifs, ils n’ écoutent pas leurs conseils, en plus ils ont accès à l’ Internet et à la question “Étes-vous majeur ou pas ?” ils cliquent “Je suis majeur”. Mais c’ est leur choix…

Premièrement, on pose l’ accent sur le prix de la technologie, deuxièmement – il y a toujours des gagnants et des perdants. Troisièmement, tous les médias contiennent un préjudice épistemologique, politique ou social. La presse a détruit la tradition orale, la télévision a favorisé l’ image au détriment de la parole, l’ ordinateur détruira probablement la communauté.

En quatrième lieu, le changement technologique est écologique, il change tout.

En dernier lieu, la technologie est mystique, elle contrôle notre vie.

          C’ est vrai qu’un monde dans lequel nous nous voyons l’ un par l’ autre seulement à l’ aide des “images tridimensionnelles” il serait triste, tout comme dit le prolifique auteur de science-fiction, Isaac Asimov, dans son livre : “Le Soleil nu”.

Isaac Asimov à écrit la célèbre phrase, que les autorités “auraient mieux fait d’ envoyer un sociologue”, pour sauver l’ espèce humaine (cf. Marshall, 1994, p.94).

          De même, la vision d’ Isaac Asimov, dans la nouvelle “Ce qu’ on s’ amusait”, c’ est grandiose. Il s’ imagine l’ école en 2155, une école sans classe, sans professeur, sous la direction d’ un ordinateur. Quand l’ inspecteur vient chez Margie, pour remonter le maître ordinateur, elle espère qu’il ne saurait pas le remonter, mais son espoir a été déçu. “Au bout d’ une heure environ, le maître était là de nouveau, gros, vilain, noir, avec un grand écran sur lequel les leçons apparaissaient et les questions étaient posées”. Tout ça peut être plus un chaos, qu’ un rêve, parce que cette machine ne peut permettre qu’ un jeu de question-réponse et exclut tout débat. Je trouve extraordinaire qu’ elle peut utiliser massivement l’ ordinateur en classe, mais Margie ne peut pas apprendre tout sur un ordinateur, elle ne peut pas débattre des problèmes avec un ordinateur.

          Il y a aussi des visions optimistes, en ce qui concerne l’Internet. Ainsi, Sean Kidney, dans une discussion tenue à la Société des Éditeurs New South Wales en 1999, afirmait que “pour ceux qui sont interesés par l’ Internet, le scénario est optimiste [...] et que bien sûr l’ Internet nous promet une bibliothèque globale”.