Axa a treia – Corp şi individualitate
Aşa cum am văzut în primele două articole, religia consideră corpul ca o anvelopă a sufletului, medicina vede corpul ca pe o maşină care ne învaţă funcţionamentul lui, iar ultima axă, ştiinţa pasiunilor susţine că sufletul acţionează asupra corpului şi vice-versa, corpul fiind o oglindă a sufletului.
Déscartes considera pasiune “Tot ceea ce afectează sufletul şi care produce o schimbare în aparenţa exterioară”.
Aristote în “Physiognomonica” afirma că aspectul corpului permite să ghiceşti caracterul, calităţile şi defectele unei persoane. Astfel, avem o faţă leonină, dacă avem caracter de leu, existând o simetrie între exterior şi interior.
Montaigne în “Eseuri” face din corp un mijloc de a se cunoaşte. După un accident de cal, Montaigne, după ce iese din comă, îşi dă seama de fragilitatea vieţii şi hotărăşte să îşi schimbe viaţa. Astfel, în iulie 1570, părăseşte Parlamentul şi se mută în castelul lăsat moştenire de la tatăl său, Pierre Eyguem.
Montaigne se întreabă de ce a moştenit boala tatălui său şi scrie pentru părinţii şi prietenii săi, pentru ca aceştia să-şi amintească mai bine de el.
Montaigne a şocat pentru că în acel timp, dacă nu aveai un scop moral în spate de a scrie, nu vorbeai despre tine. El părăseşte totul pentru a reflecta la sine, pentru că e mai important să te ocupi de tine, să ajungi înţelept, decât sa fii rege.
Montaigne afirma că “El însuşi este materia cărţii sale” (Je suis moi-même la matière de mon livre).
Astfel, nu mai asistăm la corpul religiei, medicinei, ci la corpul său propriu, cunoaşterea sa trecând prin corp. Din cauza bolii, Montaigne basculează de la o viaţă fericită la o viaţă tristă, boala, oferindu-i plăcerea când durerea se opreşte, pentru că dacă nu avem durere, nu simţim plăcere.
Libertinajul, care este un curent de gândire critică, ce se dezvoltă la sfârşitul secolului al 16-lea, se inspiră din opera lui Montaigne şi acest curent revendică o libertate de gândire, corpul semnificând o sumă de senzaţii.
Libertinii doresc să-şi utilizeze corpul fără a implica ideea de păcat.
Libertinii, care s-au supranumit “les ésprits forts”, aveau o atitudine dublă : în exterior, se supuneau regulilor societăţii şi în interior, aveau opinii libere, astfel, posedând foarte bine, capacitatea disimulării.
Nu putem spune cu adevărat cine are dreptate şi cine nu, în percepţiile lor asupra corpului, doar putem lua ideile bune, care sunt conforme cu noi, pentru că aşa cum nu există două frunze identice într-un arbore, tot aşa nu putem avea doi oameni similari şi nici opinii, atitudini identice.
